A Streetcar Named Nichita

Am citit cu profundă neplăcere ultima carte* apărută în colecția de la Polirom („Biografii romanțate”) și am de zis următoarele: trăiască memoria lui Paul Georgescu! Pentru cine a uitat deja, dar și pentru cine n-a apucat încă să afle, Georgescu ăsta a fost un comunist impenitent, a cărui realizare majoră este c-a murit cu două luni înainte de Revoluție (ăsta da, noroc! Pentru unul ca el, adică). Ei bine, și alde Georgescu este personaj în carte. Mai departe, copiez:

Mihai BuzeaFoto: Arhiva personala

„- Băieți, ia să vedem, că tot vehiculați idei burgheze… sau romantice, mă rog, tot aia! Ce este geniul?

[…]

– Hai, hai, că vă dați deștepți! Lăsați cărțile voastre învechite și inutile, gândiți cu capul din dotare. Ce este geniul? Să vă văd…

[…]

Grav, unul dintre ei, nici nu contează care, a rostit, ca scos la lecție, pentru toți:

– Geniul înseamnă… înseamnă…

Și deodată a turuit, ca și cum ar fi repetat cu ochii închiși o replică îndelung exersată:

– Capacitatea de a te exprima până la capăt.

[…]

– Deci să reluăm, a continuat Paul Georgescu. Geniul este capacitatea de a te exprima plenar, buuun. Dar nu e suficient. Atenție, esențialul este în ce spun eu: în con-di-ți-i-le da-te. Ați înțeles?

Liniște, uimire, se puteau auzi rotițele scârțâind în creiere.

– Capacitatea de a te exprima până la capăt, în condițiile date. Notați-vă asta și să nu uitați!”.

Să-l lăsăm momentan deoparte pe Georgescu și să ne concentrăm acum pe Gabriela, marea iubire a lui Nichita. Ce face ea? Îl părăsește pe Nichita și se mărită c-un belgian (René Coeckelberghs) care avea o editură în Suedia. La editura lui își publică ea toate romanele și devine o mare scriitoare (de limbă suedeză). După câțiva ani, Nichita moare înecat în băutură și-n regrete. The End.

Ca orice român care-a plecat din țară, mă întreb și eu ca prostul, fără să mă pot opri din întrebat: ar fi putut fi altfel? Ar fi putut România să apuce un alt drum atunci în 1990, un drum care să ducă la prosperitate? Ar fi putut țara mea să-și păstreze copiii la ea acasă, în loc să și-i împrăștie prin toată lumea? Citind cartea asta nemiloasă (un roman, de fapt, nu o biografie), mi-am găsit răspunsul la întrebare: nu, n-ar fi putut. România era plină de Nichite, nu de Gabriele! Milioanele de Nichite ar fi trebuit să moară pentru ca Gabrielele să rămână pe loc și să „producă” pentru România, în loc să muncească pentru Străinezia. Cu moartea unui singur Nichita nu s-a făcut primăvară. Ce vreau să spun cu asta? Nichita era comunismul și comunismul era Nichita, asta vreau să spun. Egoism feroce, iresponsabilitate socială, infantilizare financiară – ăsta a fost comunismul, la nivel personal. Ăsta a fost Nichita. Dintre milioane de tovărășei, el s-a distins datorită geniului, da, dar ce fel de geniu?

În condițiile date!

Cum ar fi funcționat Nichita în capitalism? Azi, acum, în aprilie 2022? Până să citesc cartea asta, mi-aș fi zis „Ei, ar fi funcționat el cumva”. Fals. N-ar fi funcționat deloc. Gabriela, însă, ar fi fost o vedetă literară, ei capitalismul i s-ar fi potrivit perfect (cum i s-a și potrivit, de fapt, doar că nu cel românesc). Degeaba am sperat timp de 30 de ani, și eu și alți naivi ca mine, că se poate construi o „casă” prosperă din „cărămizi” comuniste ca Nichita – și fără opera lui, pe de-asupra! Am crezut, pur și simplu, că oamenii se vor schimba cu scopul de a duce vieți mai bune, mai prospere… dar oamenii nu se schimbă. Viețile alea „mai bune, mai prospere” i-au lăsat complet indiferenți, mai importantă a fost băltirea.Citeste continuarea pe Contributors.ro

Etichete:

Distribuie articolul:

Share on facebook
Share on twitter
Share on pinterest
Articole similare
Articole populare

Newsletter

Rămai la curent cu cele mai importante știri ale momentului.