Ai 50 de ani sau mai mult? Gândește-te de două ori înainte de a demisiona

​​Ion Predescu e taximetrist la o firmă de ride-sharing, deși nu-i place deloc să conducă. Are 67 de ani, dar fiul lui a rămas șomer și nu-și mai poate întreține soția și pe cei doi copii. Așa că Predescu stă cu ochii în aplicație și se gândește la ce oameni i se vor urca și azi în mașină.

SomeriFoto: snapshot-photography/T Seeliger / Shutterstock Editorial / Profimedia

„Am lucrat la fosta Fabrică de lapte și produse lactate, pe vremea lui Ceaușescu. Acolo m-a prins Revoluția. Dar să știți că, față de ce smântână găsești acum în comerț, noi scoteam smântână adevărată, nu apă chioară ca acum…”, zice el cu năduf. După Revoluție, fabrica la care lucra a fost privatizată, iar prin 2008 a rămas fără loc de muncă. Avea 53 de ani.

Mi-am căutat un loc de muncă luni întregi. Găseam doar ca paznic, dar decât să stau acasă să-mi plâng de milă, am acceptat, spune Ion Predescu. Nimeni nu se uită la tine după ce ai trecut de 50 de ani. Sunt politicoși, pun placa aia cu „vă sunăm noi”, dar nu sună nimeni, niciodată. Am întâlnit și nesimțiți care voiau să angajeze manipulatori de marfă într-un depozit și mă întrebau dacă știu să lucrez în 3D Max. Doar ca să-și bată joc… „Acum, băiatul meu e în aceeași situație în care am fost eu, doar că la o vârstă mai mică decât mine. Așa că muncesc 8-10 ore pe zi ca să-mi ajut fiul și nepoții”, mai spune Predescu.

Situația celor de peste 50 de ani care rămân fără job este mai complicată din punct de vedere al ușurinței de a se re-angaja.

  • Numărul celor de 50+ care așteaptă mai bine de 18 luni ca să-și găsească un loc de muncă s-a dublat față de dinainte de pandemie. La fel stau lucrurile și cu cei care stau peste 2 ani ca să fie angajați undeva, potrivit datelor INS (vezi graficul de mai sus) Tendința e inversă față de grupele de vârstă mai mici, unde perioada medie de așteptare nu depășește 11 luni în medie.

E drept, mulți dintre cei care caută dar nu găsesc unde să se angajeze, renunță să mai caute, îngroșând rândurile celor „descurajați”, după cum îi numește Statistica.

Adriana Mulțescu a lucrat mai întâi ca vânzătoare la un magazin, după care o cunoștință i-a propus să se mute la un salon de coafură pentru animale de companie.Are 51 de ani. Ca vânzătoare, aveai de-a face cu tot felul de clienți. Dacă se făcea coadă la casă, strigau la tine să mai deschizi case, de marcat, de parcă era decizia ta. Orice mitocan te făcea în toate felurile în care-i venea la gură. Așa că am plecat. La salonul de animale de companie credeam că o să dau peste clienți mai educați, că doar își permit să le ofere pisicilor sau câinilor tratamente pe care nu toți și le permit. Nici vorbă! Eu trebuia să mă ocup de spălarea, îngrijirea și coafarea câinilor- adesea anxioși- dar și de calmarea stăpânilor lor la fel de îngrijorați. Stăteam peste program, banii erau cum erau, dar am rezistat acolo 5 ani, spune Adriana.

Dar a lovit pandemia. După ce s-a închis timp de câteva luni în 2020, salonul pentru animăluțe s-a redeschis în 2021. Doar că unii din foștii angajați își găsiseră altceva de lucru, iar noi eram foarte puțini. Tundeam până la 10 câini pe zi, le făceam baie, aveam programări peste programări, iar seara când ajungeam acasă nici mâncare nu-mi mai trebuia. I-am spus șefului să-mi mărească salariul, iar el mi-a spus că dacă nu-mi convine, pot pleca. Că nimeni n-o să mă mai angajeze la cincizecișiceva de ani.

Și mai erau și clienții, ale căror așteptări – pe fondul pandemiei – au căpătat nuanțe suprarealiste.Unii voiau s- dezinfectez foarfeca după fiecare șuviță tăiată aceluiași câine. Alții mă puneau să le vorbesc pisicilor că erau stresate după pandemie…Într-un final nu am mai rezistat și mi-am dat demisia, mai spune Adriana. Începeam să-i invidiez pe cei care n-au lucrat nicio zi în viața lor.

Maria Cămărășanu nu a lucrat nicio zi la viața ei, deși se apropie de 50 de ani. Soțul ei câștigă suficient pentru amândoi, iar băiatul e IT-ist în Amsterdam și le mai trimite bani de acolo. În plus, cei doi locuiesc în afara Capitalei, unde Maria se ocupă de grădină, scutind din cheltuielile pentru traiul zilnic. Ca Maria sunt peste două milioane de români care nu au muncit o zi în viața lor. Dacă am reduce această masă la dimensiunile unui grup de numai 10 oameni, 4 ar avea sub 25 de ani, doi ar fi de 25-34 de ani, unul ar avea intre 35-44 de ani, unul intre 45-54 de ani iar ceilalți doi ar fi intre 55-64 de ani. Ca gen, o treime sunt bărbați iar două treimi sunt femei iar proporția urban/rural este cam aceeași.

Nicușor Tănase are 48 de ani. Nu apare în nicio evidență a vreunui angajator pentru că el ajută la PIB-ul Germaniei. Când avea 30 de ani l-a luat un prieten care muncea în construcții în Germania și se spetește acolo cam 9 luni pe an. Restul perioadei vine în țară și colindă stațiunile ”ca să-și dreagă spatele”, după cum zice el.

O parte dintre românii care nu au muncit niciodată spun că au fost nevoiți să aibă grijă de copii. Interesant este că cei care au adus acest argument sunt cei mai mulți din categoria de vîrstă 35-44 de ani, nu poate cum te-ai fi așteptat, să facă parte din categorii mai tinere, când copiii sunt mai mici. De asemenea, la românii de peste 55 de ani, unu din cinci invocă același argument: a stat cu copiii.

Dar și cei care muncesc se izbesc de probleme care le complică coexistența serviciului cu viața personală.

Angajații din sectorul public se plâng că nu sunt ajutați suficient de șefi și de colegi, că programul de lucru e dificil sau că primesc sarcini de lucru extenuante. Cei din privat se plâng că muncesc mult peste program. Și în general sunt la jumătate din intensitatea nemulțumirii celor care lucrează la Stat. De notat că bărbații care acuză aceste impedimente sunt mai numeroși decât femeile, iar ca grupă de vârstă, masa nemulțumiților se concentrază la categoria tinerilor de 25-34 de ani.

Ponderea persoanelor care au probleme în a-şi armoniza activitatea de la serviciu cu cea familialǎ variază, arată o cercetare pe această temă a Institutului National de Statistică.

Circa 27% dintre românii care lucreazǎ în sectorul public spun că întâmpinǎ dificultǎţi profesionale care îi împiedicǎ sǎ-şi îndeplineascǎ responsabilitǎţile de îngrijire. Cel mai des invocat impediment care îngreuneazǎ armonizarea activitǎţii profesionale cu responsabilitǎţile de îngrijire a fost programul de lucru imprevizibil sau dificil.

Dacǎ distanţa mare între domiciliu şi locul de muncǎ a fost menţionat mai des de cei din sectorul privat decât de cei din sectorul public şi mixt, sarcinile dificile şi extenuante au fost specificate in special de cei din sectorul public.

Etichete:

Distribuie articolul:

Share on facebook
Share on twitter
Share on pinterest
Articole similare
Articole populare

Newsletter

Rămai la curent cu cele mai importante știri ale momentului.