ANALIZĂ: Cum a schimbat războiul din Ucraina strategia Beijingului

Imediat după invazia rusă din Ucraina Beijingul s-a plasat în expectativă. Vreme de săptămâni după pătrunderea trupelor ruse în Ucraina comunicarea Chinei a fost formalistă și confuză, în condițiile în care diplomații, propagandiștii și înșiși purtătorii de cuvânt ai Ministerului de Externe încercau să ghicească ce opinie avea președintele Xi Jinping cu privire la conflict. Parteneriatul „fără limite” al lui Xi cu președintele rus Vladimir Putin devenea tot mai costisitor în materie de reputație, potrivit unei analize a Foreign Affairs, citat de Rador.

China și Rusia rămân apropiateFoto: Thissatan Kotirat / Alamy / Alamy / Profimedia

La aproape șase luni de la izbucnirea războiului, al cărui final încă nu se întrevede, Beijingul și-a formulat în mare o poziție. Primele lui temeri, cum că războiul va provoca o creștere semnificativă a cheltuielilor militare europene, nu s-au mai materializat.

Deși China ar prefera ca războiul să se încheie cu o victorie clară a Rusiei, a doua opțiune ar fi ca SUA și Europa să-și epuizeze stocurile de echipamente militare din cauza ajutorului acordat Ucrainei.

Între timp, creșterea prețurilor energiei și a inflației subminează fermitatea guvernelor europene în privința sancțiunilor, semnalându-i Beijingului o potențială erodare a unității transatlantice.

Și chiar dacă în democrațiile avansate imaginea Chinei s-a deteriorat evident la nivelul opiniei publice, în tot „Sudul global” Beijingul continuă să se bucure de o mare receptivitate în privința asistenței sale de dezvoltare și a comunicării diplomatice.

Concomitent, Beijingul a conchis că, indiferent de deznodământul războiului, propriul său mediu extern a devenit mai periculos. Analiștii chinezi văd o schismă tot mai profundă între democrațiile vestice și diverse țări non-democratice, inclusiv China și Rusia.

China se teme că SUA ar putea exploata acestă falie tot mai largă pentru a construi coaliții economice, tehnologice și de securitate care să o îngrădească.

Ea consideră că SUA și Taiwanul creează deliberat tensiuni în regiune prin realizarea unei legături directe între invadarea Ucrainei și siguranța și securitatea Taiwanului. China se teme totodată că sprijinul internațional tot mai puternic pentru Taiwan îi va obstrucționa planurile de „reunificare”.

Percepția acestor interferențe occidentale a plasat Beijingul din nou în ofensivă. Pe viitor, politica externă chineză va fi definită de o afirmare mai belicoasă a intereselor proprii și de explorarea unor noi rute către puterea globală, unele care să evite căile de acces controlate de Occident.

De către cine îți e spusă povestea

Reorientarea Beijingului după invazie e vizibilă în mai multe domenii. La cel mai înalt nivel se situează anunțarea unei noi strategii denumite „Inițiativa de Securitate Globală” (GSI). Deși în stadiul incipient, GSI consolidează mai multe aspecte ale conceptului de „ordine globală” al Beijingului, aflat încă în curs de dezvoltare.

Mai important, ea semnalează tentativa lui Xi de a submina încrederea internațională în SUA în calitate de furnizor de stabilitate regională și globală și de a crea o platformă în jurul căreia China să-și poată justifica dezvoltarea unor parteneriate proprii. GSI servește de asemenea la contracararea acuzațiilor de agresivitate și revizionism la adresa Chinei, percepute de ea drept false.

Xi a prezentat în premieră GSI la o videoconferință din aprilie. Strict vorbind, discursul lui Xi n-a prea venit cu noutăți. Dar prin anunțarea GSI Xi încearcă să smulgă controlul retoricii privind securitatea globală din mâinile Americii și aliaților ei din Europa și Indo-Pacific și să descurajeze țările să adere la blocuri ori coaliții militare conduse de SUA.

Prin GSI, Xi așează pe masă o alternativă care concurează cu modul în care afirmă SUA că ar trebui să arate ordinea mondială după războiul din Ucraina. Nucleul mesajului transmis de Beijing este că China e o forță a stabilității și predictibilității, în antiteză cu o Americă tot mai volatilă și impredictibilă.

La fel de important, China continuă să se recomande drept un inovator și lider demn de secolul 21 în materie de guvernare globală. După anunțarea GSI aceasta a fost pomenită cu consecvență în fiecare sumar al întâlnirilor diplomatice bilaterale și multilaterale pe care China le-a avut în Asia de Sud-Est, Africa și America Latină, semn că Beijingul presează pentru normalizarea noii sale inițiative, astfel încât să devină un element consacrat al guvernării globale.

Chiar dacă GSI nu va prinde prea bine la Tokyo, Canberra ori Bruxelles, va găsi înțelegere la Jakarta, Islamabad și Montevideo, unde este evidentă frustrarea provocată de ordinea condusă de SUA.

Discursul lui Xi din aprilie a confirmat de asemenea că alinierea strategică dintre China și Rusia persistă, în ciuda războiului dezastruos al lui Putin din Ucraina.

În special trebuie remarcată includerea de către Xi a sintagmei „securitate indivizibilă”, care datează de la începutul anilor ’70, în contextul negocierilor dintre URSS și Vest în cadrul „Procesului de la Helsinki”, dar care sub Putin a ajuns să fie o prescurtare pentru argumentul Rusiei cum că expansiunea NATO i-ar amenința direct securitatea.

Beijingul a declarat cât se poate de limpede că vede o legătură directă între extinderea NATO în Europa și coaliția de securitate tot mai amplă dezvoltată de SUA în Indo-Pacific. După cum declara în mai Le Yucheng, pe atunci înalt responsabil în ministerul chinez de externe:

„De destul de multă vreme SUA își tot arată mușchii la poarta Chinei, creând grupuri exclusive contra Chinei și inflamând chestiunea Taiwanului pentru a testa linia roșie a Chinei”.

Și tot el: „Dacă aceasta nu este o versiune din Asia-Pacific a expansiunii NATO către est, atunci ce este?” Această corelație între mediul de securitate al Rusiei și cel a Chinei a constituit totodată elementul central al declarației comune lansate de Xi și Putin pe 4 februarie.

Prieteni mai mulți și mai apropiați

De asemenea, în cadrul reorientării sale post-invazie, China își consolidează rapid parteneriatele cu țări din afara taberei occidentale – ceea ce înseamnă mai tot „Sudul global”. China caută de multă vreme să-și aprofundeze parteneriatele externe, dar a conștientizat acum că unele țări, cum ar fi democrațiile europene, n-o vor susține niciodată dacă sunt forțate să aleagă.

Referindu-se la Ucraina, Le deplângea în martie faptul că „unele țări mari le fac promisiuni goale țărilor mici, transformă țările mici în pionul lor, ba chiar le și folosesc pentru a lupta războaie prin interpuși”. Beijingul nu vrea să aibă aceeași soartă dacă s-ar afla într-un conflict cu Taiwanul sau cu vreun vecin.

Cercetătorul chinez Yuan Zheng a explicat că Beijingul crede „că un potențial război prin interpuși în vecinătatea Chinei este lucrul la care se așteaptă unii indivizi și grupuri belicoase din SUA”.

Chiar dacă conducătorii Chinei încă mai sunt încrezători în sistemul politic al țării lor și în creșterea puterii lui economice și militare, ei sunt conștienți totuși de dependența lui de mărfurile și resursele externe care-i alimentează dezvoltarea și consolidarea militară.

În consecință, Beijingul se grăbește să-și aprofundeze și să-și lărgească parteneriatele pentru a-și mări imunitatea la eventuale sancțiuni schiloditoare și pentru a nu rămâne izolat în vremuri grele.

Aici vedem consolidarea relațiilor bilaterale cu Arabia Saudită și Venezuela. În august Venezuela va găzdui un concurs de lunetiști ca parte a unui exercițiu militar organizat de Rusia în emisfera vestică, la care vor participa probabil China, Rusia, Iranul și alte 10 țări, într-o demonstrație de forță anti-SUA.

China vrea totodată să cimenteze blocuri exclusive de țări care s-o sprijine – sau măcar să nu susțină SUA. În acest sens, principalul efort este cel de a întări și extinde BRICS – Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud – ca pe un bloc al țărilor în curs de dezvoltare aflat în competiție cu Quad [Quadrilateral Security Dialogue – n.trad.], G7 și G20.

Ministrul chinez de externe Wang Yi a organizat în mai o conferință cu omologii săi din BRICS, dar și cu alți nouă invitați, printre care Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite. Luna următoare, în calitate de gazdă a unei reuniuni BRICS la nivel înalt, Xi a pledat pentru extinderea grupului și pentru noi inițiative de cooperare în domeniile economiei digitale, comerțului, investițiilor și lanțurilor de aprovizionare.

Xi a făcut de asemenea gestul fără precedent de a invita 13 șefi de stat la un dialog cu BRICS privind dezvoltarea globală, printre care președintele iranian Ibrahim Raisi și premierul cambodgian Hun Sen. N-a durat mult și Argentina și Iran au depus cerere de aderare la BRICS, iar Egipt, Arabia Saudită și Turcia s-au declarat interesate să adere și ele.

Moscova a mers chiar atât de departe încât a propus în iulie ca BRICS să „creeze o nouă valută de rezervă mondială, care să le servească mai bine interesele economice”.

Pe lângă BRICS, China vrea să transforme și Organizația de Cooperare de la Shanghai (SCO), care include Rusia, într-un bloc puternic cu relații politice, economice și militare strânse, prin care poate exercita influență. China insistă de mult timp pentru aprofundarea cooperării economice în SCO și a propus un acord de liber schimb și înființarea unei bănci SCO.

Deși anul trecut aceste propuneri n-au prins deloc, anul acesta în mai SCO a discutat necesitatea unor interacțiuni mai strânse între membri, mai ales în materie de securitate internațională și cooperare economică. Și cum Iranul va adera anul acesta la SCO, posibil și Belarus ulterior, organizația va deveni mai activă pe plan mondial.

De fapt Teheranul a propus în iunie ca SCO să adopte o monedă unică și a declarat că speră ca organizația să devină un „concert de mari puteri non-occidentale”.

Va fi tot mai important de observat, în cadrul ambelor blocuri și nu numai, cât de mult vor reuși să-și aprofundeze relațiile China, Rusia și Iranul și câte alte sate vor reuși să atragă dintre cele nemulțumite de conducerea americană.

Similar, măsura în care China își poate exploata relațiile strânse cu Pakistan și Arabia Saudită pentru a-și crea susținere în rândul țărilor musulmane, inclusiv din partea Organizației Cooperării Islamice și a Consiliului de Cooperare al Golfului, este o altă variabilă care influențează sprijinul acordat Chinei de țările în curs de dezvoltare.

Susținerea retoricii prin forță

O ultimă componentă a revizuirii politicii externe chineze privește forța militară. Beijingul crede că Occidentul e incapabil a înțelege sau a privi favorabil îngrijorările de securitate ale Rusiei, pe care el le consideră legitime.

Iar China nu are nici un motiv de a crede că SUA și aliații lor îi vor trata diferit propriile îngrijorări. Și, cum diplomația e ineficientă, China ar putea fi nevoită să recurgă la forță pentru a-și demonstra fermitatea.

Mai cu seamă valabil în privința Taiwanului, iar Beijingul este acum mai neliniștit decât oricând în privința intențiilor SUA față de insulă și din cauza perceperii unor provocări tot mai mari din partea lor. Ceea ce a dus la discuții între analiștii chinezi de politică externă referitor la iminența unei noi crize în Strâmtoarea Taiwanului și la cum ar trebui China să se pregătească pentru ea.

Yang Jiechi, un înalt diplomat chinez, a declarat că țara sa va „acționa ferm” – inclusiv militar – pentru a-și apăra interesele.

Concomitent, armata chineză și-a întețit exercițiile în apropierea Taiwanului cu scopul de a descuraja o potențială intervenție a unui terț. Această dinamică explică probabil de ce Beijingul lansează avertismente neobișnuit de dure în privința vizitei pe care intenționează să o facă în Taiwan Nancy Pelosi, președinta Camerei Reprezentanților a SUA, afirmând că o asemenea vizită ar „avea un impact negativ grav asupra fundației politice a relațiilor sino-americane”.

Ar fi o greșeală să se ignore avertismentele Chinei – dar și amenințările ei militare – pentru simplul motiv că cele anterioare nu s-au materializat. Deși perspectiva invadării Taiwanului rămâne îndepărtată, Beijingul are numeroase mijloace de a escalada în afară de cel militar, inclusiv violarea spațiului aerian al insulei.

Și dacă Beijingul ar trece la măsuri mai drastice din cauza frustrării provocate de comportamentul recent al SUA, lucrurile ar putea degenera ușor într-o criză în toată regula.

Depinde de Xi

Vor da roade ultimele eforturi ale Chinei de a înclina balanța inițiativei și puterii în favoarea sa? Rămâne de văzut dacă GSI va schimba fundamental ordinea internațională sau dacă va deveni măcar un pilon principal al abordării Chinei în privința guvernării globale.

China a mai încercat și a eșuat să preia inițiativa în dezbaterea privind securitatea globală, cum a fost cazul Noului Concept de Securitate din 1996, o strategie prin care încerca să aibă mai multe interacțiuni economice și diplomatice. Dar, evident, la acea dată China avea mult mai puțină influență economică și diplomatică.

Și, indiferent dacă va avea succes sau nu, GSI e o fereastră importantă prin care se poate observa cum va încerca Beijingul să dirijeze dezbaterea despre securitatea regională și globală după al 20-lea congres al partidului, programat în toamnă.

Efortul Beijingului de a extinde și revitaliza organizații precum BRICS și SCO întâmpină și probleme. India, de pildă, e membru în ambele și ar putea obstrucționa orice măsuri vădit anti-americane. Totuși, până și îmbunătățiri minime în materie de capacități și coeziune ale acestor organizații vor ajuta Beijingul să atenueze în anii următori orice măsuri coercitive ori punitive adoptate de SUA și aliații lor împotriva Chinei.

Dar poate că cel mai important factor care va configura pe viitor mediul strategic al Chinei va fi însuși Beijingul. Pe hârtie, putem întrevedea conturul inițial al planului revizuit al Chinei. Relații aprofundate cu „Sudul global”. Reciclarea unor instituții controlate de Beijing precum SCO. Noi concepte de securitate conforme cu propria viziune privind ordinea internațională.

Implementată bine, această strategie îi va crea fără îndoială complicații politicii externe americane. Însă aceste măsuri necesită un timp considerabil și pot eșua în cazul în care comportamentul tot mai agresiv și coercitiv al Chinei față de vecini va genera o reacție adversă pe scena mondială ori reticență de a colabora cu Beijingul.

Înclinația lui Xi pentru „obiective proprii” și gesturi bombastice s-a dovedit a fi cel mai mare obstacol în calea marii strategii a Chinei. S-ar putea foarte bine ca setea lui de putere să condamne la eșec politica externă chineză.

Articol de Bonny Lin și Jude Blanchette (cercetători la Center for Strategic and International Studies) –Foreign Affairs (preluare Rador)

Etichete:

Distribuie articolul:

Share on facebook
Share on twitter
Share on pinterest
Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Articole populare

Newsletter

Rămai la curent cu cele mai importante știri ale momentului.