Ce ar „trebui” să facă societățile comerciale cu privire la educația preuniversitară

Acest articol încheie seria de 3 articole dedicată educației preuniversitare în România.

Lucian BondocFoto: Arhiva personala

Este concentrat pe unele soluțiipentru un progres mult mai rapid decât cel posibil prin ceea ce propun proiectele de legi ale educației și Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR).

Amintesc că în primul articol pe această tematică, am plecat de la faptul că multe dintre problemele României țin, măcar în parte, de 2 aspecte:

  1. un procent prea mare din populație este cu totul insuficient format pentru lumea actuală;
  2. și dintre românii formați suficient, un procent prea mic este votat sau promovat în elitele de facto implicate în conceperea, adoptarea și implementarea politicilor publice.

Am încercat să arăt cu ocazia respectivă că:

a. Cele 2 componente de mai sus deja se alimentează reciproc în prezent și nu mai permit o îmbunătățire semnificativă a clasei politice (și, deci, a politicilor publice) altfel decât prin intervenții artificiale sau printr-o schimbare semnificativă de abordare din afara mecanismelor actuale.

b. Orice soluție de fond la problema educațională de mai sus (în afară de intervenții artificiale coordonate) necesită abordarea lumii actuale ca și cum ar fi o planetă străină/artificială – de vreme ce mai tot ce ne înconjoară nu „crește” natural, ci a fost produs în ultimii 200 de ani în moduri și cu cunoștințe care nu existau acum câteva secole, unele instincte naturale mai mult încurcând.

c. Nu poți face educație performantă dacă nu motivezi elevii și motivația de a învăța o lume artificială/străină trebuie stimulată tot „artificial”.

În al doilea articol (cel anterior) am arătat de ce sectorul educațional public din România nu va putea să ducă „singur” la o schimbare educațională semnificativă a țării mai devreme de 25-30 de ani, în pofida fondurilor mari deja anunțate în PNRR.

După cum am detaliat mai mult cu ocazia respectivă, problemele principale țin de faptul că:

a. Momentul la care începe educația sistematică pentru a învăța această lume artificială în care trăim este tardiv (și discriminatoriu) în prezent în România pentru majoritatea copiilor.

Astfel, deși intervalul 3 luni-3 ani este extrem de important pentru nivelul de educație al unui viitor adult, doar aproximativ 14,5% din copiii României sunt acoperiți de creșe în prezent și PNRR nu are decât ambiția foarte redusă de a duce procentul la 19% (și asta în 2026).

Cu privire la intervalul 3-6 ani, 85% din copii merg la grădiniță, față de 95%, media UE, și aici progresul programat fiind lent.

b. Modalitățile de stimulare a (i) motivației, (ii) metodei de abordare a informației și a înțelegerii și (iii) a unui nivel rezonabil de disciplină la efortsunt cu totul neglijate, deși sunt esențiale pentru a contracara instinctele naturale de concentrare mai mult pe nevoile primare și pe relaxare;

c. O bună parte din cadrele didactice au o pregătire precară/neadaptată lumii actuale, chiar dacă sunt și numeroși educatori/profesori buni și dedicați. În plus, calitatea educațională a ajuns în România, în mare parte, la o concentrare geografică de tip oaze;

d. O parte importantă din ceea se învață la școală în prezent pe partea de valori, informație și competențe este decalată semnificativ față de nevoi (fiind deconectată de cele peste 4390 de profesii din COR, cele peste 600 de coduri CAEN, precum și de nevoile unei societăți democratice performante);

e. Locurile în care se învață – clădirile – atrag fonduri cu totul disproporționate (și care nu par să țină deloc cont bine de evoluțiile demografice) față de cele dedicate substanței educației;

f. Statul are inerții foarte mariși o dificultate politică majoră în a folosi la scară mare noile tehnologii în educație și de a reforma întregul sistem în jurul oazelor educaționale, ultimii 32 de ani împingând spre concluzia că trebuie schimbată strategia dacă vrem, ca societate, alte rezultate.

Proiectele legilor educaționale publicate în vară[i] doar confirmă, din păcate, prognoza de mai sus. Deși sunt scrise mai clar și mai structurat decât multe acte normative pe care le-am văzut și includ și o serie de lucruri bune (precum eliminarea mediei din gimnaziu din formula de admitere la licee[ii], evaluările naționale la finalul claselor a II-a, a IV-a și a VI-a, abordarea învățământului dual etc), au și neajunsuri care depășesc, per ansamblu, partea pozitivă. Aș sublinia, în principal:

a. Din problemele sectorului public menționate mai sus, jumătate nu sunt avute în vedere deloc, iar cealaltă jumătate sunt abordate doar parțial sau neadaptat. De exemplu, partea de motivație, metodă și disciplină la efort este cvasiinexistentă. De asemenea, modificările conținutului educațional sunt prea reduse;

b.Polarizarea și discriminarea educaționale riscă să fie adâncite, nu temperate – capacitatea sistemului de creșe și grădinițe nu este remediată efectiv, rămânând grav subdimensionată. Pentru licee, diferențierea de mod de admitere între colegiile naționale și restul reprezintă un abandon tehnic și un mesaj discriminatoriu valoric față de majoritatea elevilor.

c. Riscul de cheltuieli mari prea devreme, cu pierderea suflului tocmai atunci când ar putea să conteze, în loc de o pregătire foarte bună a „terenului” și implementare graduală, cu urmărirea performanței și a generării de dinamici pozitive

Am discutat deja de abordarea PNRR cu privire la clădiri (3.5 miliarde de euro) versus substanța educației(mult, mult mai puțin) – abordare prin filtrul căreia trebuie citite și proiectele legilor educației, așa că nu o să insist pe acest aspect.

Aș menționa, însă, pe partea de resurse umane, că proiectul de lege relevant e precis cu privire la salarii doar când vorbește de profesorii debutanți/stagiari – prevăzând un nivel salarial egal cu salariul mediu brut pe economie. Înțeleg că acesta ar reprezenta un salt de aproximativ 43%. Nu se spune nimic explicit despre restul cadrelor didactice, dar unele declarații publice din zona Ministerului Educației au sugerat intenția unei abordări proporționale.

Cred că resursele ar trebui concentrate în primă fază pe stimularea meritului (performanță constantă sau progres față de nivelul anterior) și extinse larg doar în pasul doi.

A proceda invers riscă să coste mult, cu efecte foarte reduse și să dea și mesaje eronate valoric (gen, nu prea contează ce faci, banii o să vină oricum).

De exemplu, a presupune că, în medie, cadrele didactice actuale care sunt slabe vor deveni bune pentru că li s-ar mări semnificativ salariul (fără condiții/criterii) este cu totul nerealist.

De asemenea, cu privire la debutanți, efectul de atragere de talente nu are cum să se producă în sistemul de învățământ în ponderi relevante mai devreme de 5-6 ani de acum încolo (ca urmare a orientării unor liceeni peste medie din clasele a XI și a XII-a către facultățile de profil).

Dacă raportarea la salariul mediu brut se va păstra, costul va crește cam în fiecare an (inclusiv mai mult în al doilea an, prin chiar efectul însuși al măririi respective din anul anterior) – e ceva normal pentru păstrarea valorizării relative a meseriei de dascăl, dar nu mi s-a părut deloc în proiectele de legi că este ceva luat în calcul financiar, deși una este salariul mediu pe economie și alta este bugetul de stat din care trebuie plătiți funcționarii publici.

Dacă raportarea la salariul mediu brut nu se va păstra, până în 2028 când am putea avea în sistem prima generație atrasă efectiv de noile salarii, fără un pact național de conservare a valorii reale față de inflație, valoarea reală va fi coborât cu peste 40-50%, existând un risc mare să nu mai poată juca rolul de atragere a talentelor tocmai la momentul când ar putea să o facă mai bine (și doar să fie risipite multe miliarde de euro între timp).

Cu alte cuvinte, în următorii 6 ani nu am avea o educație publică mai bună, ci doar mult mai scumpă, iar efectul de valorizare/atragere financiară riscă și să se dilueze destul rapid.

Pentru că resursele ar trebui procurate de undeva, presiunea pe sistemul fiscal ar crește suplimentar și prematur (ineficient), într-un context în care nevoile vor fi mari din numeroase direcții.

d. Nediferențierea bacalaureatului ar fi o eroare majoră în cazul României actuale. Având în vedere complexitatea și diversitatea lumii artificiale construite de om, este important să fie un soclu comun pentru elevi în primă fază și diversificare largă după.

Cred, însă, că momentul de finalizare a soclului comun trebuie fixat mult mai devreme. În orice caz, masa liceenilor români este prea diferită și variația educațională de până acum este prea mare pentru a-i păstra pe un soclu de evaluare în bună parte comun și la 18 ani.

Cu alte cuvinte, după cum s-a punctat și în alte comentarii la proiectele de lege respective, ar trebui organizate examene de bacalaureat diferențiat (inclusiv vocațional și profesional).

Abordarea actuală din proiectul de lege relevant doar ar duce cvasiinerent politic la coborârea standardului bacalaureatului pentru a-l face accesibil măcar parțial și unor filiere care fac un număr de ore de matematică, de exemplu, foarte diferit de alte filiere.Aceasta ar crește artificial masa potențială de studenți „entuziaști”, dar pe socoteala calității medii a educației, iar – în pasul doi – și a calității medii a clasei politice, calitate medie care se va duce și mai jos decât acum.

e. Nu în ultimul rând, cultivarea valorilor este aproape inexistentă (altfel decât declarativ) sau chiar e abordată contrar intereselor unei societăți integre. De exemplu, abordarea aleasă cu privire la doctoratele plagiate e cea mai proastă din cele 3 variante principale pe care le-aș vedea.

Deși nu privește direct nivelul preuniversitar (avut în vedere în acest articol), este un aspect foarte relevant și pentru acesta, oferind perspectiva și „standardul” vârfului academic. Nici diferențierea între colegiile naționale și „restul” nu are cum să dea semnale potrivite în această privință.

Și interzicerea exmatriculării, practic, indiferent de ce face un elev, este greșită valoric și practic.

De asemenea, muntele de birocrație alocat profesorilor cu clase de 35 de elevi va genera un munte de hârtii/documente puțin relevante educațional (și valoric) cu adevărat.

Ajungând la obiectul principal al prezentului articol, este, cred, destul de clar că soluțiile la problemele de mai sus trebuie să țină cont de implicațiile logice ale acestora. Astfel, în esență:

1 Dacă sectorul public nu poate îmbunătăți singur semnificativ situația educațională mai devreme de 25-30 de ani înseamnă că sectorul privat trebuie să se implice mai mult (desigur, dacă dorește progrese mult mai rapide);

2 Tot logic, sectorul privat care ar trebui să se implice mai mult este cel larg, al societăților comerciale obișnuite, non-educaționale (și al persoanelor fizice și altor entități cu resurse).

Motivul pentru care nu mă referla partea de sector privat care activează efectiv în mod obișnuit în educația preuniversitară este simplu – este normal ca partea respectivă să funcționeze pe bază de profitabilitate de termen scurt – or un astfel de model este unul, prin natură, inaccesibil unor procente prea mari de români.

Rolul său va rămâne unul foarte important, oferind educație (de regulă) de calitate celor care își permit, menținându-se mai conectat la evoluțiile globale, stimulând și sectorul educațional public până la un punct etc. Dar nu poate schimba semnificativ România în punctul în care aceasta a ajuns fără implicarea sectorului comercial larg.

Este foarte important să conștientizăm în această privință că – în afara unui moment atipic, gen revoluție sau război – o țară se modifică semnificativ doar prin procese de masă. Este necesar, astfel, să fie urmărită o strategie care să poată duce majoritatea procentului foarte mare de copii din România care „merită” în prezent note de 5-7 la nivelul de 7-9 (mă refer la note corect acordate). Aceștia vor schimba România și doar cu rezultate de masă ar crește mult șansele și ca numeroși „olimpici” să se întoarcă în țară și să construiască ceva holistic durabil aici.[iii]

3. Pentru că sectorul privat larg nu are nici pe departe resursele și amprenta geografică a statului pentru așa ceva (activitățile sale principale obișnuite fiind altele), este, de asemenea, clar că trebuie să procedeze diferit față de ce face statul, dar și față de ce face el însuși în prezent pe partea de educație/responsabilitate socială;

4. Astfel, în primul rând, pentru a avea rezultate de masă, programele trebuie să fie apte să …ajungă la „mase”, deci modalitățile diferite de acțiune respective trebuie să țină cont de aceasta;

5 Modalitățile în care se poate face așa ceva fără o amprentă geografică foarte largă implică,în mod evident, utilizarea de tehnologii și comunicare de masă.

Desigur, este contraintuitivă ideea că sectorul privat neimplicat direct în educație ar putea avea un rol mare în îmbunătățirea semnificativă a educației în România.

Se poate remarca imediat și faptul că societățile comerciale nu au vreo vocație să se substituie unui întreg sistem public și că acesta din urmă, oricum, va beneficia de numeroase fonduri în următorii ani tocmai pentru îmbunătățirea educației de masă.

După cum am văzut, însă, în articolul anterior, trebuie înțelese implicațiile faptului că sectorul public nu poate îmbunătăți singur semnificativ situația mai devreme de 25-30 de ani.

Ar fi, astfel, foarte riscant pentru România să aștepte încă 30 de ani reforme profunde, de vreme ce până și PNRR-ul avansează doar marginal în direcțiile care contează cu adevărat.

Cel mai sigur mod de a grăbi lucrurile educațional este, așadar, printr-o implicare mai mare și o presiune de abordare dinspre sectorul privat, cu parteneriate, ori de câte ori se poate, cu cel public.

Nu trebuie fixate obiective de tip „serviciu universal”/100% acoperire pentru că nu ar fi realist.

O strategie modificată față de cea actuală, axată pe câteva puncte nodale, ar putea avea, însă, un efect transversal multiplicat (cumva pe principiul Pareto conform căruia 20% din eforturi aduc 80% din rezultate) și ar pune presiune și pe factorul politic pentru reforme în sectorul public.

6. Liniile de acțiune ar trebui să aibă în vedere fiecare din problemele identificate în sectorul public.

Ajungând la liniile de soluții în sine, aș sublinia mai întâi că foarte multe societăți comerciale (și diverse alte entități, inclusiv persoane fizice) sprijină deja diverse proiecte în școli publice. În general, este vorba despre 4 categorii de proiecte:

  1. Proiecte care contribuie la baza materială (calculatoare, dotare laboratoare, donații de carte etc).
  2. Proiecte care au conținut educațional, dar se concentrează, de regulă, pe câte o fațetă foarte redusă a informării – de exemplu, pe explicarea unei meserii sau pe analize implicate de un concurs de eseuri, vizitarea unei fabrici etc;
  3. Proiecte de tip „mai” holistic care urmăresc să sprijine constant educația mai ales în școli cu copii din grupuri defavorizate social sau să faciliteze pregătirea unor elevi cu mult talent (de exemplu, sprijinirea centrelor pentru olimpici sau diverse burse de merit acordate de sectorul privat); și
  4. Proiecte care urmăresc să conecteze și să premieze/încurajeze profesori/educatori cu performanțe.

Toate tipurile de proiecte de mai sus sunt lăudabile și reflectă abordări normale față de ce ar face în mod obișnuit un sector comercial privat într-o țară. Dar noi nu ne aflăm într-o situație normală din motivele explicate în articolul anterior pe această problematică și având în vedere statisticile educației din prezent.

Se poate observa din cele de mai sus că marea majoritate a eforturilor, dacă nu toate, vizează, de fapt, în principal, tot „extremele” societății – în principal, copii puternic defavorizați social sau olimpici/copii cu talente deosebite, precum și profesori/educatori performanți.

Or, după cum menționam și mai sus, problema fundamentală este aceea că „mijlocul” este cel care poate schimba cu adevărat semnificativ România, nu „extremele”. Cu cât acesta va fi mai mare și va progresa mai mult față de punctul actual, cu atât saltul va fi mai pe măsură.

Până acum 10-20 de ani sectorul privat nu ar fi putut face mare lucru în privința „mijlocului” din cauza repartiției geografice, limitelor tehnologice și lipsei de relaționare cu experți educaționali.

În prezent se pot face, însă, numeroase lucruri utile. Și mai important este faptul că este principala șansă pentru a crește ponderea de români educați la nivel de societate cât de cât rapid.

Nu este o alegere simplă, pentru că ar fi vorba de a modifica strategiile actuale – de la a schimbaaproape cert un număr de destine dintre cele privite de programele din prezent, la a schimba incert România ca țară. Din păcate, abordările actuale nu au cum să schimbe țara și cred că merită să fie adaptate în direcția schimbării sale.

Cred că eforturile ar trebui concentrate mai ales pe 6 axe – în bună parte, corelativ problemelor principale identificate la nivelul educației publice:

1 Învățământul timpuriu – este, după cum spuneam și mai sus, ceva extrem de important în lumea actuală. Chiar și cadre didactice bune, dacă vor avea în clasa I copii care nu au beneficiat de educație timpurie și unii care au beneficiat, vor pierde pe drum o mare parte din prima categorie și de la clasa a V-a încolo diferențele doar se vor adânci.

Chiar și cadre didactice slab pregătite, dacă vor avea în clasa I copii cu educație timpurie solidă, vor preda ștafeta la clasa a V-a cu copii la un nivel cu care se poate lucra.

Pe lângă partea pur educațională, beneficiile pentru părinți, bunici, sistemul de sănătate și demografie ar fi semnificative.

De aceea, companiile comerciale (și persoanele fizice „cu bani”) ar „trebui” să aibă în vedere două sau mai multe din următoarele:

a. Sponsorizarea pe rând și în mod regulat a unor campanii mass-media intense de promovare a importanței deosebite a învățământului timpuriu – ideal, cu un conținut comun, preagreat. În pasul doi, pot fi sprijinite asociații de părinți în cereri către sectorul public de înființare de creșe;

b Crearea și popularizarea unui website care să (i) arate modul practic în care se poate înființa o creșă/grădiniță și prevederile legale, contabile și fiscale aferente și (ii) să ofere – pe baza consultării unor psihopedagogi – sfaturi practice și concise pentru evitarea educării necorespunzătoare a unui copil și pentru lărgirea orizontului acestuia la vârste mici;

c Discuții regulate cu primăriile pe raza cărora își desfășoară activitatea despre importanța înființării de creșe publice și acordarea de sponsorizări condiționate de susținerea parțială sau totală a unor creșe și a unui conținut educațional decent;

Conținutul educațional minimal de urmărit la creșe ar putea să vizeze (i) ascultarea/vizionarea de povești (o selecție de 100 de povești ar putea fi pusă cap la cap și recomandată în cooperare cu facultăți de psihopedagogie, educatori, trupe de teatru, eventual Academia Română, etc) (ii) mișcare fizică în natură, (iii) jocuri stimulative intelectual – parțial pot fi și animate, (iv) aspecte de igienă, (v) reguli minimale de disciplină/trai în comun și lucru de „echipă”.

DVD-ul/CD-ul/aplicația cu poveștile respective ar putea fi oferite gratis, împreună cu un casetofon/video/device cu acces la internet, atât creșelor, cât și multor familii care nu sunt acoperite de creșe (o parte din „casetofoane” vor fi probabil „băute” sau stricate destul de rapid, dar efectul pe ansamblu va fi, totuși, semnificativ).

Desigur, trebuie mare atenție la conținutul selectat pentru a fi cât mai util și formator, fără componente ideologice nocive.Citeste continuarea articolului pe Contributors.ro

Etichete:

Distribuie articolul:

Share on facebook
Share on twitter
Share on pinterest
Articole similare
Articole populare

Newsletter

Rămai la curent cu cele mai importante știri ale momentului.