Persoanele în vârstă- victimele uitate ale războiului din Ucraina

„Pe 21 martie, am ieșit din casă să fumez. A căzut un obuz. Mi-am pierdut brațul.”, povestește Vladimir Lignov, în vârstă de 71 de ani, care întruchipează destinul tragic al vârstnicilor ucraineni, victime invizibile ale războiului care le devastează țara, potrivit AFP.

O femeie din Ucraina izbucneste in lacrimi dupa ce a fost nevoita sa isi abandoneze casa din cauza bombardamentelor rusestiFoto: Diego Herrera / Zuma Press / Profimedia Images

Bărbatul merge încet, cu mâneca stângă a treningului său gri băgată la subraț, pe coridorul unui adăpost din Dnipro, marele oraș din centrul Ucrainei, care a devenit unul dintre principalele centre umanitare ale țării.

Dar acest fost mecanic de tren se chinuie să explice ce i s-a întâmplat. Cine a tras obuzul care aproape l-a ucis în Avdiivka, centrul industrial al regiunii Donețk, pe care Moscova l-a făcut una dintre prioritățile sale? În ce război a fost victimă?

„Nu înțeleg ce se întâmplă. Peste o săptămână trebuie să-mi schimb bandajele în spitalul din Mirnorad (în mijlocul zonei de conflict, unde a fost amputat, n.r.). Dar aici mi se spune că trebuie să plec în trei zile”, repetă el la nesfârșit.

„Poate ar fi mai bine să mă duc la cimitir. Nu vreau să mai trăiesc”, oftează el, în timp ce un bătrân trece pe lângă el șchiopătând.

Suferința, fizică și/sau psihică, pare să fie omniprezentă printre persoanele în vârstă pe care jurnaliștii AFP le-au întâlnit la căminul Dnipro, o maternitate învechită, redeschisă în grabă în martie pentru a găzdui temporar persoanele internate.

În timp ce o dubă sosește de pe frontul de est, trei persoane în vârstă gem de durere, în timp ce voluntarii au grijă să le scoată din vehicul și să le așeze în scaune cu rotile.

Ce mai în vârstă sunt „adesea uitați”

Comportamentul celorlalți pasageri este neregulat. Un bătrânel, care pare doborât, se grăbește să-și ia țigările imediat ce pune piciorul pe pământ. Apoi își strânge în grabă lucrurile, ca și cum ar fi trebuit să plece în grabă, abia ajunsese într-un loc sigur după săptămâni de iad.

„Cei mai dificili sunt cei care au petrecut mult timp în pivnițe”, observă Olga Volkova, directoarea voluntară a centrului, care găzduiește 84 de rezidenți, dintre care 60% sunt vârstnici. „Mulți oameni au fost lăsați singuri. Înainte de război, au fost ajutați, dar acum sunt lăsați să se descurce singuri.

Ce mai în vârstă sunt „adesea uitați, foarte vulnerabili” în timpul conflictelor, confirmă Federico Dessi, directorul pentru Ucraina al ONG-ului Handicap International, care oferă echipamente și sprijin financiar pentru azilul din Dnipro.

În general „izolați de restul familiei lor” și „uneori incapabili să folosească un telefon sau să comunice”, ei sunt deosebit de „privați” din cauza incertitudinilor legate de război, subliniază el.

Aleksandra Vasiltcenko, o rusoaică din Ucraina, în vârstă de 80 de ani, este mai norocoasă decât media. Nepotul ei vine să o ia de îndată ce ajunge la căminul din Dnipro, în ciuda numeroaselor sale boli.

Aceasta este o consolare evidentă pentru ea, după săptămâni petrecute „singură în (apartamentul ei de) trei camere” din Kramatorsk (est), unde un atac rusesc împotriva gării a ucis recent cel puțin 57 de persoane.

Octogenara își făcuse provizii de mâncare. Dar „mă ascundeam mereu în baie (…) Plângeam constant. Am fost întemnițată în casa mea”, a spus ea, dorindu-i totodată „moartea” lui „Vladimir Vladimirovici Putin și a copiilor săi”.

Zoia Taran, așezată pe un pat, cu mâinile strângându-și în mână căruciorul, este, de asemenea, una dintre persoanele în vârstă favorizate, în ciuda faptului că are un singur rinichi funcțional, o poziție șubredă în picioare, diabet și o vedere extrem de slabă.

Fiul ei, Vitali, un fost rocker, a renunțat la „show business”, după spusele sale, în urmă cu aproape două decenii, pentru a se dedica mamei sale. „Eu sunt o babușka bătrână”, zâmbește ea, „el este ochii, mâinile și picioarele mele”.

„Trei războaie”

Așa că, atunci când bombele s-au apropiat de Sloviansk, a decis să plece pentru a-și „salva fiul”. „De ce avem nevoie de acest război? Ce vor de la noi?”, suspină ea.

Potrivit Handicap International, care citează cifrele autorităților ucrainene, aproximativ 13.000 de persoane în vârstă sau cu handicap s-au mutat în regiunea Dnipro de la începutul invaziei rusești, iar peste jumătate de milion au trecut pe acolo.

„Casa milei”, o fostă clinică transformată în refugiu pentru cei nevoiași, a primit de atunci persoane evacuate din Mariupol, orașul martir din sud, cu copiii lor, dar și bătrâni din est.

„Dacă se creează zece noi unități ca a noastră, acestea vor fi imediat pline”, spune Konstantin Gorchkov, care conduce centrul împreună cu soția sa, Natalia.

La cei aproximativ o sută de locuitori care locuiau deja acolo s-au adăugat treizeci de noi rezidenți. Una dintre ele este Iulia Panfiorova, în vârstă de 83 de ani, din Lișciansk, în regiunea Lugansk (est), o altă țintă prioritară a Moscovei.

Fosta profesoară de economie povestește despre cele trei obuze care au căzut în apropierea casei sale, care i-au spart geamurile.

„Acesta este al treilea război al meu”, după cel din 1939-1945, conflictul care a început în 2014 în Donbass, din care fac parte Lugansk și Donețk, și cel care tocmai a început, își amintește ea.

„În 1943, Lissiciansk a fost eliberat de naziști, iar eu îmi amintesc foarte bine (…) Țara noastră a fost invadată, ca și astăzi. Libertatea sa a fost amenințată, așa cum este și astăzi. Libertatea și independența noastră sunt în pericol. Trebuie să luptăm pentru ele”, a spus ea. „Dar e atât de înfricoșător…”

Etichete:

Distribuie articolul:

Share on facebook
Share on twitter
Share on pinterest
Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Articole populare

Newsletter

Rămai la curent cu cele mai importante știri ale momentului.