„Tu-i neamul nevoii!” Înjurătură, blestem, afuriseală, sudalmă în vreme de război

Trei psihologi britanici (Olivia Robertson, Sarita Jane Robinson, Richard Stephens) au publicat în anul 2017 rezultatele unui experiment provocator, într-un articol cu titlul „Swearing as a response to pain: A cross-cultural comparison of British and Japanese participants” (A înjura ca răspuns la durere: O comparație trans-culturală între participanți britanici și japonezi).

Florin OprescuFoto: Arhiva personala

Experimentul cu 56 de participanți englezi și 39 de japonezi a avut ca obiectiv identificarea efectelor hipoalgezice ale înjurăturilor, adică rezultatele calmante, analgezice ale cuvintelor „tari”, proferate în momentele de suferință fizică. Concluzia autorilor este că înjurăturile pot ajuta persoanele care experimentează dureri acute.

A înjura, demonstrează ei, are un efect hipoalgezic, adică ar crește rezistența la durerea provocată de stimuli externi. Persoanele care au o „piedică”, o frână culturală, construită educațional/cultural (familie, școală, religie), în folosirea cuvintelor tari, vor rezista mai puțin la durere, pentru că nu se vor elibera și vor interioriza, crescând presiunea.

În prima fază a experimentului lor, japonezii au rezistat mai puțin decât britanicii, în timp ce în a doua, cea a unei convenționale eliberări, când și-au abandonat blocajele culturale, au rezistat mai mult. Asta mi-a amintit de filmul lui Jean-Pierre Jeunet, „Le fabuleux destin d’Amélie Poulain” (2001), unde Lucien, bravul angajat al băcanului Collignon, mereu batjocorit de acesta, este supus unei veritabile terapii cu înjurături la adresa băcanului, la încurajarea bătrânului său prieten cu „oase de sticlă”, domnul Dufayel. Ce terapeutice sunt cuvintele grele pentru Lucien și ce fericit e după ce-l înjură greu pe bădăranul său patron, renunțând la politețea formulei „domnul Collignon”!

Dar cercetările serioase, de la neuroștiințe la psiholingvistică sau studii literare în privința mecanismelor psihologice, sociale sau efectelor stilistice ale înjurăturilor sunt abundente. Interesul crescut al academicilor pentru această zonă clar-obscură a practicii noastre cotidiene dintre ceea ce spune direct și ceea ce se ascunde sau se spune mocnit (de câte ori n-am înjurat în gând sau printre dinți!), despre contextele variate ale înjurăturii probează chiar importanța descătușării prin limbaj în contextele existențiale majore.

Sunt multe studii care explică inclusiv folosirea referințelor religioase în acest context sau frecvența trimiterilor la familie, ca o formă de spargere a tabuurilor și canoanelor culturale. Inclusiv mecanica fiziologică a înjurăturii este una extrem de incitantă. Declanșatorul înjurăturilor ar fi în sistemul limbic, responsabil de emoțiile și reacțiile puternice, în timp ce frâna este culturală, determinată de mediu, educație, adică de toate automatismele învățate și normate cultural. Melissa Mohr își începe capitolul al 6-lea din cartea „Holy shit: a brief history of swearing” (2013), capitol dedicat înjurăturii în secolul 20, cu o parabolă a unui soldat din al 2-lea război.

El se întoarce acasă și e rugat de familie să vorbească despre ce i s-a întâmplat și cum au fost camarazii de arme. „Băieții au fost amuzanți…știau o groază de glume grozave!”, le spune tânărul, pe care nu le poate însă reproduce în familie din cauza limbajului nepotrivit contextului familial. Sugestia familiei este să le spună totuși o glumă, autocenzurând relatarea și înlocuind cuvintele grele cu „Blank”, așa că el redă următoarea anecdotă: „Blank blank blank blankity blank. Blank blank blank blank, blankity blanking blank blank. Blanking blankity blanking blank, blank blank blank blank fuck.” Tot ea amintește și de cântecul popular din timpul războiului mondial, care se termină cu „So cheer up my lads, fuck ’em all!”

Literatura e și în această privință domeniul autenticității, neputând falsifica și sacrifica spontaneitatea, fiind deseori un astfel de declanșator al cuvintelor tari. Dacă acceptați metafora, literatura e deseori sistemul limbic al organismului social. Prin și în literatură oamenii își depășesc zidurile culturale, granițele obișnuințelor și își deschid adevărata natură. Nu mai e nevoie să amintesc de Marchizul de Sade, Boccaccio, Rabelais sau Henry Miller și de efectele culturale ale de-tabuizărilor. De altfel, multe din cărțile interzise au avut ca argument „tare” chiar limbajul licențios, considerat imoral, impropriu, în dezacord cu etica socială.

Apropo de asprimea normelor sociale japoneze, sunt studii (Daniel Poch), care tratează „ficțiunile licențioase” de secol 19 din literatura japoneză. Adică ceea ce se interzice în numele normei, convenției sociale, sabotează literatura, care devine o supapă, asigurând astfel rezistența corpului social la agresiune și violență. Dacă mă uit cu coada ochiului la literatura română îmi amintesc rapid doar câteva exemple relevante.

Aflăm de la prietenul său Ștefanelli că înjurătura folosită de Eminescu era învățată de la tatăl său și era una destul de cuminte: „Tu-i neamul nevoii!”, în timp ce hâtrul Creangă, camuflat deseori în sutană de popă, a șocat opinia publică prin poveștile lui licențioase „Povestea poveștilor” și „Povestea lui Ionică cel prost”.

La începutul secolului 20, tinerii avangardiști Gherasim Luca, Paul Păun, S. Perahim și Aureliu Baranga au petrecut câteva zile la închisoarea Văcărești, reclamați de Nicolae Iorga pentru a fi ultragiat opinia publică prin „Revista de pulă modernă. Organ universal”, pe coperta căreia doi dintre autori apar în pielea goală. Ion Barbu își începe „Cântecul de rușine” cu o trimitere la „Cântecele de lume” ale lui Anton Pann, admirându-l pe cultul scriitor din secolul 19 pentru că „…știa să-njure bine și cântece de rușine”.

Nici Arghezi nu e mai prejos cu ale sale blesteme. Într-un astfel de poem citim că nici moartea nu-i suficientă pentru tiranul afurisit: „Ticăloșiile ți-s multe mii și sute./ Le vei plăti cu chinuri, chibzuit,/ Călăule nelegiuit./ Blestemul te ajunge și se ține/ Ca umbra după tine./ Venit din pușcărie, din cimitire și spânzurători,/ Și n-ai muri să vrei să te omori.”

Dar dacă în literatură imprecațiile sunt mai ușor de reprodus, tocmai pentru că toate armele limbajului sunt de partea autorului ultragiat de o societate cu morala „pură” și care devine ultragiant, cum stau lucrurile în alte arte, în pictură spre exemplu? Imaginile reproduc adesea obscenitatea, dar par mai degrabă neputincioase în redarea forței de incantație, eliberatoare a sudalmelor.

Și totuși. Dacă avem răbdare cu tabloul intitulat „Răspunsul cazacilor zaporojeni către sultanul Mehmed al IV-lea al Imperiului Otoman” al realistului rus Ilia Repin, căutând și informații colaterale în legătură cu această pânză și de subiectul care a inspirat-o, ne dăm seama de toată forța destructivă a înjurăturii, blestemului, afuriselii, sudalmei, arme ce nu trebuie nicidecum neglijate, mai ales în vreme de război.

Realizăm că asociind imaginea cu textul și contextul, imprecațiile devin redutabile arme ofensive, „cuvintele rele și grele”, directe și aspre luptând subversiv contra Răului. Poate că în acesta constă și forța „nucleară” a înjurăturii, poțiune tainică în gura spurcată a celor puțini și înfricoșați de cei ce dispun de rău discreționar.

În contextul tragediei din Ucraina, în care suntem toți implicați în diferite forme, chiar dacă unii doar din fața televizoarelor, pictura la care Repin a lucrat 11 ani (1880-1891) este extrem de actuală și de relevantă. Asociind-o cu textul de răspuns la ordinul de supunere al sultanului, cu scrisoarea imaginată a cazacilor zaporojeni care trăiau pe malurile Niprului, ea are semnificații puternice. Devine o reprezentare a efectelor invectivei colective savuroase, opiacee, a bravilor soldați zaporojeni.

Uitați-vă la fețele eliberate, la bucuria colectivă a războinicilor uzați de război în timp ce construiesc invective! Parcă-i aud râzând copios. Nici nu-i nevoie să le înțeleg înjurăturile. În jurul mesei și scribului, inventând sudalme care mai de care mai monstruoase, blesteme care mai de care mai grozave cu trimiteri la tot ce are mai sfânt sultanul, fețele bravilor cazaci se luminează, râsul lor ne contaminează fără să-l auzim, sudalmele având impact hipoalgezic. Fix în momentul acela surprins de Repin, câmpul de luptă se transformă într-un chef pantagruelic, unde locul vinului narcotic este luat de înjurătură. L-au învins pe tiranul sultan reducându-l la nivelul cel mai de jos al umanului.

Nu e important dacă înjurăturile ajung la urechile lui. El nu mai e important. Înjurăturile au efect asupra celor care le proferează.

Revenind la câmpul de luptă și la tragedia care se întâmplă azi în Ucraina mi-am mai amintit de o carte document cutremurătoare din 2011, intitulată Grandeur et Misère de l’Armée rouge. Témoignages inédits (1941-1945), realizată de Jean Lopez și Lasha Otkhmezuri. Aceștia documentează prin mărturiile veteranilor de răboi oroarea produsă de propaganda sovietică prin construcția și întreținerea mitului însângerat al „Marelui Război patriotic”. Toate documentele, mărturiile supraviețuitorilor răboiului ar demonstra, cred autorii, că acest mit s-a fisurat și că s-a prăbușit.

Momentan, nu prea au dreptate. El renaște mereu și mereu mai puternic ca o hidră odioasă, sub cupola unei iluzorii patrii în formă de ciupercă atomică. Patria, patria „noastră” infinită și fericită! Celor care își amintesc ororile războaielor din secolul trecut și văd dezastrul umanitar al celor actuale acest cuvânt le strânge stomacul și le provoacă greață. Este poate suficient să cităm din această carte document câteva din mărturiile supraviețuitorilor. Veteranii își amintesc că: „Am avut un nazism invers…Nemții se purtau după un plan…La noi, totul se întâmpla spontan, după metoda slavă…Bravii mujici s-au transformat în monștrii. Au devenit înspăimântători și, în masă, s-au transformat într-un tip uman imposibil de descris” (Nikouline), sau „În februarie…toată armata a pornit spre Baltică traversând Pomerania. Pomerania! Și azi, nu pot pronunța numele ăsta fără dureri de stomac. Oamenii noștri au uitat tot ce făcea din ei oameni. Mama îmi spunea deseori că rușii erau poporul lui Dumnezeu. Intrarea în Germania a făcut din noi poporul Satanei.” (Govariov).

Dar în spatele paradisului imaginat, al constructului ideal sub forma unei patrii minunate ca o mamă bună și protectoare se întinde un continental infern roșu, dar de sânge, unde realitatea era și e cea a milioanelor de morți în numele patriei imaginate, o iluzie care ascunde oameni striviți de bombe și de tancuri, de copii spulberați de arme, de familii mutilate sau de supraviețuitori care vor trăi iadul memoriei ororilor de neimaginat. Cu cât tăvălugul înaintează cucerind teritorii și împrăștiind moarte, cu atât patria roșie se închide mai mult. Acesta este paradoxul războiului pe care dictatorii tirani nu-l pot înțelege. Oricât și-ar imagina tiranii că ar fi de zeificați, ei nu au fost, sunt sau nu vor fi decât blestemați de cei mutilați în urma războiului lor patriotic. Nici măcar în „Marele Război Patriotic” nu se murea în asalt cu strigătul: „Za rodinou za stalina!” (Pentru patrie și stalin!), deși tiranul și aparatul său odios asta își imaginau. Veteranii mărturisesc că strigătul real de supraviețuire era „Mat!” (Pe mă-ta!), contragerea expresiei, „Io… tvoiu mati!” (F…pe mă-ta!). Cazacii din secolul 20, desfigurați de propagandă și moarte, au început să urască exact ca o formă de supraviețuire și să înjure ca ultim hipoalgezic rămas la îndemână, atunci când în numele patriei statul agresor împrăștia moarte.

Citeste continuarea pe Contributors.ro

Etichete:

Distribuie articolul:

Share on facebook
Share on twitter
Share on pinterest
Articole similare
Articole populare

Newsletter

Rămai la curent cu cele mai importante știri ale momentului.