Ucraina, 2022 – puterea distructivă mai mică a loviturilor nucleare tactice nu înseamnă un risc strategic mai mic

Șocul global reprezentat de modul în care Federația Rusă a ales să intervină militar în Ucraina determină întreaga comunitate internațională să își reconsidere poziționarea față de viitoarele evoluții ale securității mondiale. Situația este cu atât mai dificilă, cu cât crizele sanitare, economice, energetice, financiare și alimentare sunt în plină desfășurare, cu perspective de amplificare.

Adriean Parlog – general maior (R)Foto: Arhiva personala

În rândurile ce urmează nu voi dezvolta cauzele care au generat actuala stare de lucruri și nici aspectele pur militare înregistrate pe câmpul de luptă. Nu abordez aceste aspecte, pentru că mass-media abundă de astfel de analize ci, mă voi opri asupra unor considerente incipiente legate de un subiect pe care nu credeam că voi ajunge să-l abordez public ca fiind posibil, indiferent de coeficientul de probabilitate atașat acestuia. Este vorba de recursul la arma nucleară, fie chiar și la forma sa mai puțin agresivă, numită lovitura nucleară tactică, din ce în ce mai invocată în aceste zile în conflictul din Ucraina. Recenta alarmare a forțelor nucleare strategice ale Federației Ruse de la sfârșitul lunii februarie a.c., încă o consider ca reprezentând un gest necugetat de forță. Dar prezentarea în mass media ca opțiune posibilă pentru Federația Rusă de folosire a unei lovituri nucleare tactice ar putea reprezenta un adevărat cutremur global, comparabil cu ceea ce istoria a înregistrat în 1945 în Japonia și era foarte aproape de a înregistra în Cuba, în 1962.

Armele nucleare tactice (ne-strategice) includ sisteme de lovire cu potențial distructiv mai scăzut, de până la 500 KT și au rază scurtă de acțiune, maximum 600 km. Aceste arme pot fi lansate din aer, de pe uscat sau de pe mare și reprezintă categoria de arme nucleare cel mai puțin reglementată, supuse doar unui regim neformalizat, abordat doar în declarații unilaterale, cum ar fi cele făcute de George Bush și Mihail Gorbaciov, în 1991. Aceste considerente au generat o incertitudine considerabilă în ceea ce privește implementarea modului de folosire a acestora, precum și o disparitate cantitativă considerabilă. În plus, în unele privințe, acestea pot fi mai periculoase decât armele strategice și pot reprezenta precedente periculoase pentru alte țări. La prima vedere, folosirea lor ar putea părea un pas mic înainte (explozii mai mici, efecte electromagnetice mai reduse, mai puține victime și pagube materiale), comparativ cu loviturile nucleare clasice.

În anul 2013, Federația Rusă a revenit la utilizarea practicilor marketingului politic și tehnico-militar, prin reclame comerciale ale așa numitului exploziv nuclear pașnic, bazat „99,85% pe principiile fuziunii nucleare” încorporat în ultimele variante ale loviturilor nucleare tactice. În viziunea Kremlinului, armele nucleare tactice reprezintă un domeniu în care Federația Rusă deține un avantaj semnificativ comparativ cu Occidentul. Această evaluare, probabil, că a fost încurajată și de o declarație publică a fostului Director al Agenției Nucleare a Apărării, vice-amiralul Robert Monroe, care aprecia că în timpul administrației Obama, Federația Rusă era cu mulți ani înaintea SUA, în ceea ce privește arsenalul nuclear tactic.

Specialiști în controlul armelor nucleare susțin că armele nucleare tactice (arme nucleare cu randament redus) sunt cel puțin la fel de destabilizatoare precum armele nucleare clasice, cu randament ridicat. Un impredictibil președinte de țară (indiferent care ar fi aceasta) ar putea fi tentat să folosească o astfel de armă. Norocul omenirii constă în faptul că logica activării unui astfel de eveniment este standardizată și responsabilitatea efectivă se divide la mai multe persoane.

Și o scurtă paranteză legată de sensibilitatea subiectului ce îl avem în atenție. După invazia Irakului din 2003, inițial, Congresul SUA a interzis Departamentului Energiei să dezvolte arme nucleare tactice – fără o aprobare politică prealabilă. Ulterior, parlamentarii americani au revenit și au aprobat 65 milioane USD pentru un proiect de dezvoltare limită de astfel de sisteme. Motivul pentru această linie de conduită precaută a fost acela că programul supus aprobării a fost prezentat ca răspuns la avansul Federației Ruse în domeniu. Argumentele americane au fost influențate de luarea în considerare a strategiei ruse „escaladare – dezescaladare”. SUA, ca parte a NATO, considera că dacă ar izbucni în Europa o situație conflictuală și forțele ruse ar lansa o lovitură nucleară tactică asupra forțelor NATO, Alianța ar trebui să răspundă cu un același fel de armă tactică. Altfel ar fi nevoită să accepte o înfrângere de etapă, neavând mijloace de ripostă.

S-a analizat și varianta conform căreia Federația Rusă nu va folosi o lovitură nucleară tactică, urmare a faptului că partea adversă nu are o astfel de armă. O astfel de situație, în care NATO nu ar avea posibilitatea recursului la arma nucleară tactică pentru a răspunde , inducea un risc major necuantificat.

Dorința Moscovei de a reveni în poziții ce le-a avut în trecutul recent a determinat nominalizarea Occidentului, în general, dar și a NATO și SUA, în particular, ca adversari strategici. Armata rusă a formalizat o astfel de strategie în doctrina sa militară, dar și în unele dintre procedurile de ducere a acțiunilor de luptă ce recurg la folosirea armelor nucleare tactice, proceduri pe care le-a testat repetitiv în cadrul unor exerciții de antrenament.

În contextul războiului din Ucraina, se pune problema dacă Occidentul dispune de potențialul necesar de răspuns politic, economic și diplomatic la strategia escaladare-dezescaladare pe care, tot mai evident, Moscova o experimentează. Experimentul acoperă tot axul care începe cu negocieri politico-militare și sfârșește în acțiuni cinetice de tip înaintare-pauză operativă. Răspunsul scurt este da, dar răspunsul extins ar trebui să fie nuanțat, funcție de mai multe considerente induse de acțiunile concrete ale Moscovei.

Fred Kaplan prezintă în The Bomb: Presidents, Generals, and the Secret History of Nuclear War[i] un exercițiu strategic de război (declasificat de la nivelul Top Secret la Unclassified) jucat la doua nivele în Consiliul de Securitate Națională al SUA (NSC) la sfârșitul administrației Obama. Exercițiul a fost generat de apariția primelor analize cu privire la strategia Rusiei „escaladare-dezescaladare”.

Ideea jocului a fost de a testa dacă această strategie ar putea limita capacitatea SUA de a proiecta forțe și mijloace militare în Europa în cazul unei crize majore. Scenariul lua în considerare faptul că Federația Rusă invadează unul dintre statele baltice, după care NATO reacționează militar eficient. Rusia ripostează cu o lovitură nucleară tactică asupra unei baze NATO din Germania, unde erau dislocate drone, avioane de luptă și muniție cu tehnologie avansată.

Întrebarea era: Ce fac în continuare factorii de decizie ai SUA?

Prima iterație a jocului a fost realizată de experți ai NSC, formată din oficiali de rangul doi din diferite agenții și departamente guvernamentale. Inițial, planificatorii militari au produs un raport intermediar care făcea referiri cantitativ-operaționale cu privire la tipuri și mijloace nucleare de răspuns, precum și o listă de ținte ce aparțineau celeilalte părți.

Colin Kahl, atunci consilierul pentru securitate națională al vicepreședintelui Joe Biden, în prezent consilier de rang înalt la Departamentul Apărării al SUA a concluzionat că militarii, experții pe probleme economice, tehnologice și financiare nu au produs o imagine de ansamblu cuprinzătoare a zonei de operații și a contextului strategic. El a apreciat că în momentul în care Federația Rusă ar arunca o bombă nucleară (indiferent de ce tip), lumea s-ar confrunta cu un eveniment mondial excepțional – prima dată când o bombă atomică ar fi folosită în război, după 1945. Acest moment ar reprezenta o oportunitate majoră de constituire a unei coaliții aproape globale împotriva Rusiei. Dacă am răspunde coordonat politic, diplomatic și am dezvolta presiuni economice consistente și sincrone cu avantajele convenționale ale coaliției ce ar include și Occidentul, atunci Rusia, liderii săi politici și militari, s-ar găsi într-o postură foarte delicată.

Dacă am răspunde proporțional cu forța armelor noastre convenționale și/sau nucleare, spunea Colin Kahl, SUA în calitatea sa de națiune lider ar pierde avantajele strategice și, cel mai grav, ar deschide larg porțile războiului nuclear total.

Au urmat multe ore de discuții, referitoare la provocarea politică lansată de Kahl și s-a conturat un consens că, cel puțin ca prim pas, SUA ar trebui să răspundă prin continuarea operațiunilor militare convenționale.

O lună mai târziu, titularii NSC – grupul executiv format din miniștri și comandanți militari – au repetat același joc, dar cu rezultate finale diferite. Aceștia au decis că trebuie ca răspunsul să fie simetric, pentru a menține credibilitatea Alianței în fața adversarilor dar și față de parteneri. Au decis să folosească lovituri similare împotriva unui aliat al Federației Ruse, chiar dacă acest aliat nu a avut nici un fel de implicare alături de agresorul inițial. Jocul a fost încheiat și nu a mai fost lansată nici o iterație.

Urmare a acestui joc, sub coordonarea Secretarului Apărării din mandatul Administrației Trump, Generalul James Mattis, a fost înființat un grup de lucru format din șapte generali cu experiență și probitate profesională demonstrate, cărora li s-a cerut să formuleze și ei o perspectivă asupra jocului strategic desfășurat în timpul ultimelor luni de mandat Obama. În ultima lor întâlnire, desfășurată la 1 noiembrie 2017, cei șapte au discutat și concluzionat scenariul „escaladare-dezescaladare” și majoritatea lor s-au opus ideii de a răspunde simetric cu același tip de lovitură sau lovituri superioare. Generalul de aviație (ret.) Kevin Chilton, a argumentat punctul său de vedere astfel: dacă apărarea A.A. a Federației Ruse ar identifica o rachetă americană îndreptându-se către o țintă ce ar trebui să o apere, nu ar ști dacă este vorba de un atac cu o rachetă nucleară tactică sau cu o rachetă nucleară strategică, iar salva de răspuns ar putea fi una devastatoare. Nu există nimic instalat pe un vector purtător (rachetă) care să transmită informația „lovitură nucleară tactică sau lovitură strategică”. Dar o lovitură nucleară tactică ar putea sa aibă 10 KT, care ar putea fi percepută drept slabă, dar aceasta este echivalentul 10.000 T de explozibil convențional, la care se adaugă foc, fum, puls electromagnetic, radiații, precipitații radioactive, toxicitatea în lung și lat etc. Bomba care a lovit Hiroshima în 1945 avea 12,5 KT.

Evident că pot să apară particularități de interpretare funcție de platforma de lansare a loviturii (submarin, nava de suprafață, bombardier, avion de vânătoare-bombardament, rachetă sol-sol etc.)

Când e vorba de confruntări în logică nucleară, niciodată un atac „limitat” nu rămâne în mod credibil limitat. Lucrurile scapă de sub control aproape cu certitudine, iar răspunsul că „președintele va lua decizia” este cel mai înfricoșător răspuns dintre toate. Ideea că „lovitura e tactică și are randament scăzut ” nu înseamnă ceva redus, micuț, inofensiv sau controlabil. De fapt, dinamica luptei scapătă controlului, aproape cu certitudine, împinge ființa umană spre lovituri de retorsiune sau răzbunare, urmate de o altă rundă de lovituri, înglobate constant în ceața războiului. Pe măsură ce sistemele de comunicații dispar, pentru că într-adevăr dispar, comandanții fiind și ei oameni, se pierd în confuzie cu privire la ceea ce se întâmplă, fiecare parte se teme de ce este mai rău că poate veni de la adversar și încearcă să preîntâmpine următoarea lovitură cu o lovitură proprie, ceea ce reprezintă apariția haosului în catastrofă.

Aceasta este rațiunea obligației profesionale supreme a decidenților politico-militari de a menține cât mai înalt pragul dintre războiul convențional și cel nuclear.

*

* *

Să concluzionăm, revenind la războiul acestor zile din Ucraina, țară non NATO și non UE, care a manifestat deschis dorința de a accede în structurile de securitate Euro-Atlantice, chiar în condițiile în care Doctrina Monroe este tacit invocată de marii actori politici ai prezentului, angrenați într-un efort de restructurare a ordinii politice globale.

Invadarea Ucrainei a șocat lumea întreagă și a transformat confruntarea începută la sfârșitul lunii februarie a.c. în cel mai sever conflict geopolitic cunoscut de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial și care va avea consecințe globale probabile mai mari decât atacurile din 11 septembrie 2001, din SUA.

Confruntarea ruso-ucraineană a divizat comunitatea internațională, ceea ce nu reprezintă o mare surpriză, dar a reușit chiar și divizarea, fie ea și neparitară, a societăților americane, chineză, europeană, musulmană, central asiatică sau africană. Cum am amintit în partea de început a acestui articolului, nu vom aborda implicațiile de securitate specifice unor astfel de conflicte din perspectiva confruntărilor militare clasice, ci ne vom rezuma la o scurtă analiză a posibilității recursului la lovituri nucleare tactice, în condițiile în care spațiul comunicării strategice centrat pe Ucraina este inundat cu informații contradictorii, false, propagandistice etc. greu de verificat, dar care urmăresc influența psihologică si socială a părților aflate în conflict.

Așa ne explicăm apariția publică și încercările de exploatare a unor componente ale domeniului armelor de distrugere în masă în spațiul ucrainian: laboratoare secrete de cercetare dezvoltare arme biologice și arme chimice, care pot fi folosite ca repere primare pentru imaginarea unor operații de intelligence și forțe speciale acoperite, clandestine, inclusiv de operații provocatoare sub steag fals. Rezultatele unor astfel de acțiuni oferă câmp larg de manifestare parților aflate în conflict direct, dar și unor structuri care susțin un actor sau altul inclusiv pe zona logisticii de război.

Dacă acțiunile de luptă vor trece la un nivel superior de intensitate și părțile ucraineană și rusă nu se vor bloca reciproc și vor fi mai aproape sau mai departe de atingerea obiectivelor strategice vor trece la opțiunile extreme pe care legile războiului le fac posibile, printre care, cel mai probabil, invocarea operațiunilor sub steag fals sau a măsurilor iraționale.Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

Etichete:

Distribuie articolul:

Share on facebook
Share on twitter
Share on pinterest
Articole similare
Articole populare

Newsletter

Rămai la curent cu cele mai importante știri ale momentului.